“Cel neprihănit arată prietenului său calea cea bună.” Prov.12:26

De multe ori, ridicăm în jurul nostru atâtea ziduri de protecţie, ascunzând tot ceea ce se referă la noi, într-o cochilie, astfel nepermiţând celorlalţi să ne cunoască felul de a zâmbi, felul de a petrece timpul liber, de a gândi, de a iubi. Poate nu considerăm importante aceste lucruri, însă cei din jur devin afectaţi pierzând şansa de a se apropia de Dumnezeu prin noi. Mai mult decât atât, uneori chiar îi depărtăm de El.

Mi-am dat seama că ceilalţi colegi şi prieteni, care alcătuiesc anturajul în care noi trăim, într-un fel anume, analizează în tăcere modul cum noi îl reprezentăm pe Dumnezeu. Şi fiindcă datoria noastră e să le arătăm prietenilor noştri “calea cea bună”, suntem responsabili de comportamentul pe care îl îmbrăcăm precum şi de cuvintele pe care le întrebuinţăm.

Însă dacă revin la răutatea din lumea care mă înconjoară, parcă mi se prăbuşesc toate speranţele. Dar vreau încă să cred că Dumnezeu mai are copii aleşi, copii ai rugăciunii, copii care să fie gata oricând a renunţa la ei înşişi! De astfel de generaţie are Dumnezeu nevoie!

Iar rugăciunile noastre, ale liceenilor care se roagă în pauze, cuprind această sinceră dorinţă. Am hotărât să ne rugăm până se întâmplă ceva. Şi iată că Dumnezeu schimbă pe colegii noştri, care devin dornici să ni se alăture programelor din biserică. Colegi “care s-au aprins printr-o scânteie sărită de la un altul care ardea”. Totul începe din lăuntrul nostru, de la noi.

Luca Daria