Si daca nu exista Dumnezeu de ce atata suferinta? De ce atata nedreptate, ura si manie? Cum sa raspund atunci cand un copil, infometat si insetat fiind, devine o bovina sub umbra razelor de umilinta? Ce sa mai fac atunci cand trec nepasator pe langa omul obositor, nu doar de frica si tulburare, ci de uimirea lumii trecatoare. Si daca nu exsita Dumnezeu de ce ma iriteaza prezenta Sa atat de mult? Cu ce l-am deranjat pe Dumnezeu ca El sa ma gaseasca? M-a cautat si apoi m-a condamnat, numindu-ma in Cuvantul Sau, nu doar o persoana necurata, ci o fiinta destrabalata. Ohh, ce mare acuzare!

In inima mea eu sunt curat, bun, respectos, inteligent, sau poate chiar superior oricarei fiinte umane. Si totusi, daca nu exista Dumnezeu, fiecare om este dumnezeu. Insa daca fiecare fiinta umana este un dumnezeu, de ce atata confuzie si ne-adevar? Daca Dumnezeu exista eu nu exist, insa daca eu exist, Dumnezeu nu exista. Si daca eu exist, recunoscand ca sunt dumnezeu, de ce sunt o fiinta generatoare de anormalie? Daca sunt un dumnezeu, de ce nu am autoritatea nesesara de a vindeca oamenii din jurul meu? De ce nu pot avea suveranitate asupra creatiei? Ahhh, de ce nu pot sa fiu, cu adevarat, un dumnezeu? De ce ma deranjeaza prezenta unei fiinte supreme? Si daca nu exista Dumnezeu, pana la urma trebuie sa recunosc, desi este dificil, ca nici eu nu exist. Daca eu exist, Dumnezeu exista! Si daca suferinta este o fabula, eu sunt o fiinta creata doar pentru o povesitre din tara fanteziilor. Daca suferinta este o fantezie, eu sunt o fabula.

Wow, oare chiar atat de profunda este aceasta idee? Chiar nu m-am gandit nici odata ca atitudinea mea genereaza conflicte, inflictand asupra celor slabi (si nu numai) nu doar suferinta si dezordine, dar si intemnitare si marginalizare. Eu sunt generatorul de pacate. Da! Acesta este motivul pentru care doresc sa fiu dumnezeu. O daca asi fi dumnezeu nimeni nu ar mai comenta … dar iata ca nu sunt dumnezeu si nici nu voi putea fi.

Va continua …