Dumnezeule,

Tu cântec al atâtor iertări

Şi-al iertărilor mele

De ce rămân glasuri şi flori

Neiertate?

Când la streşini sub cuib

Vântul bate

Mi-ajunge să Te ştiu că eşti bun

Domnul meu

Spre ceruri de-acum

Pe alb de castani înfloriţi

Căci vor fi izbăviţi

Toţi luceferii Tăi

Mă întorc la tristeţea dintâi

Glasuri şi flori neiertate?

Cerul Tău chiar nu mai poate?

După atâta mirare şi drum

Ce sunt eu să Te-ntreb?

Dumnezeule,

Tu cântec al atâtor iertări

Şi al iertărilor mele

Mă sustrag dintre ceruri şi stele

Să Te văd

Şi-apoi iar mă ascund

Mă ascund cu Hristos în Tine.  

dr. Iacob Coman