Primeşte, Doamne, ruga mea târzie
Căci eu Te chem cu sufletul zdrobit.
Am pribegit prin lumea cea pustie
Dar vin la Tine să fiu izbăvit.

Când ziua se ivise la fereastră
Eu am pornit grăbit în lucrul meu;
Uitasem să-mi plec inima de piatră
Şi să-Ţi cer ajutorul peste greu.

Uitasem să Te rog să fii cu mine
Când ochiul îmi privea imagini reci;
Urechea asculta gânduri străine
Ce o-ndemnau să umble pe poteci.

Iar buzele îmi rămâneau tăcute
La vorbele-aruncate ca săgeţi
Spre cei umili ce fără de cuvinte
Primeau ocara celor ne'nţelepţi.

Şi inima -ce jalnică poveste!
Parcă nici eu nu o recunoşteam.
N-am strâns la timp Cuvântul Tău din Carte
Şi-acum în faţa Ta păcătuiam.

Iar pumnii adunau lucruri deşarte
Din tot ce lumea-ntreagă lepăda.
Picioarele îmi hoinăreau departe
Dar sufletul nu mai putea răbda.

Un gol din el îşi cerea bine dreptul
De-a fi umplut cu ce se cuvenea;
L-am ascultat şi n-am pierdut prilejul
De-a mă preda în dreaptă mâna Ta.

Şi-acum primeşte ruga mea târzie
Căci eu Te chem cu duhu-nvigorat.
Că mi-a apus umblarea prin pustie
De când Isuse iarăşi Te-am aflat.

                      Cristina Francu

                      29 martie 2008