De-atâta dor, nici valul din ocean
Nu-şi ‘nalţă sprincenata lui cărare,
Rămâne, tot spărgându-se-n mărgean,
O tristă şi nepusă întrebare.

Ce rost am eu? îşi zice floarea-n tei
Când plouă-afară şi albine nu-s,
Şi frunze rupte-n tristele alei
Nu pot să spună ce aveau de spus… 

de nu strigai s-ar fi topit tăceri
în drumul lor de dor spre nicăieri
iar nicăieriul fără sens şi rost
de nu l-ai fi numit el ar fi fost

de nu m-ai fi numit eu n-as avea
în lumea de pământ fiinţa mea
ca un căluş peste o gură ce
nu poate bâigui că nici nu e

Mă vrei mai mult, din ce în ce mai mult-
se rupe lumea ca un colţ de haină
cuprinsă-n spini ce sfâşie o taină-
eu strig în rugăciune şi ascult.

Migrează către spaţii linişti sure
cu zbor ciuntit de vânători năuci…
Dar ca-ntr-o-ntâmpinare Tu m-aduci-
un fir de grâu pe-o buză de secure.