Imposibilităţile dispar când un om şi Dumnezeu lucrează împreună.

Zilele au trecut atât de repede încât nici nu realizez că sunt în drum spre tabără. Sunt înconjurată de mormanul de bagaje în care parcă mi-am înghesuit întregul apartament. Agitaţia şi emoţiile stăpânesc pretutindeni, doar cerul îmi zâmbeşte făcându-mi inima să tresalte de bucurie.

Acesta era însa începutul. Cel rău avea în plan să lupte pentru aceste fete. La sfârşitul primei zile eram dezamăgită. Era plictiseala aceea cu instalatul corturilor, acomodarea şi celelalte. M-a durut aşa tare când îmi dădeau de înţeles că tabăra nu împlinea aşteptările lor. Orele treceau, iar fetele într-un mod politicos îmi spuneau că ar dori să meargă acasa deodată cu părinţii noştri, când vor veni în vizită. Nu ştiam ce să răspund, adică nu le plăcea tabăra? Am făcut un drum atât de lung până ne-am cocoţat undeva să avem semnal pentru a vorbi cu ai noştri. Ce tristă am fost când prietena mea povestea părinţilor că nu le place şi vor acasă. Câteodată e mai bine să stai mai prost cu auzul. În aceste împrejurări mi se părea imposibil de realizat ce-mi doream. Însa ştiu că atunci când vine vorba de Dumnezeu nimic nu  e imposibil.

Prin urmare am lăsat rezultatele în Mâna Domnului. Voiam să mă surprindă prin felul în care va lucra. Am adus fetele în tabără şi ce-mi rămânea  era să mă rog pentru ele şi să vorbesc cu ele. Chiar credeam în Dumnezeul Meu care nu mă dezamăgeşte niciodată.

A doua zi dimineaţa am fost profund încântată de rezultate. Nu aveam cuvinte să-I mulţumesc  Dumnezeului meu! La cortul întâlnirii fetele erau mişcate de frumuseţea Lui Dumnezeu. Lacrimi fierbinţi împodobeau feţele lor. Erau în prezenţa lui Dumnezeu, aveau parte de nişte momente atât de deosebite! Niciodată nu mai simţiră aşa ceva, strălucirea ochilor scăldaţi în lacrimi trădau aceasta. Ce frumos Dumnezeu!

Fetele plecară totuşi cu părinţii acasă în mijlocul săptămânii, dar nu înainte să-şi convingă tatăl să rămână la programul din cortul întâlnirii, precum şi să-mi spună că vor veni înapoi peste două zile. Aşteptam să reapară, însă cu cât trecea timpul eram sigură că nu vor mai veni. Dar Dumnezeu îşi face partea Lui totdeauna. Când verişoara cu care povesteam mă întreba dacă nu-s fetele în maşina care tocmai sosi, pur şi simplu am sărit şi am alergat spre ele cât am putut de tare. Şi atât le-am îmbraţişat! Nu-mi puteam crede ochilor. Şi nu doar atât, veniseră însoţite de câţiva prieteni de-ai lor. Părinţii acestei fete îmi povestiră încântaţi de schimbarea fiicei lor. Era de necrezut. Dumnezeu lucrase, iar când i-am transmis prietenei mele că Dumnezeu înştiinţase o proorociţa că vroia să-i vorbească, dar a început cântarea şi nu s-a putut, am rămas marcată de reacţia ei. Era scăldată în fericire, cu atât entuziasm povesti prietenelor sale, şi ce mare influenţă avea asupra lor.

Dumnezeu a făcut imposibilul, a schimbat inimi. Nu voi uita niciodată clipele trăite în cortul întâlnirii, împreună cu fetele. Cuvintele nu sunt suficiente pentru a descrie ce a simţit inima mea când Dumnezeu a lucrat! Nu există împlinire mai mare!

Daria Luca