“Cere-Mi, şi-ţi voi da neamurile de moştenire”  Psalmul 2:8

Uganda

Ne-am întors, lăsând Africa în urmă, şi lăsând şi o parte din inimile noastre acolo, în locurile unde Domnul a lucrat prin noi, şi în noi.

Uganda, o ţară extrem de săracă din Africa, a fost locul ales de Domnul unde să slujim primele două săptămâni din misiunea noastră. Am ajuns acolo entuziasmaţi, 13 tineri gata să stea înaintea Domnului pentru ţară, să ne rugăm pentru oameni, să încurajăm pe misionari, să sprijinim lucrările iniţiate de ei acolo, să ajutăm practic şi să slujim.

Am fost înconjuraţi de copii încă din prima zi, aşa că ne-am ocupat de ei făcând programe pe stradă, improvizate pe loc. Am cântat împreună cu ei, i-am învăţat să se roage, şi ne-am jucat cu ei. Veneau la noi pe stradă şi ne luau de mână pur şi simplu, se bucurau aşa mult când le strângeam mâna... Am văzut atât de clar nevoia lor de afecţiune, şi am fost fericiţi să le putem oferi un zâmbet şi să-i strâgem în braţe, pentru ei asta însemna enorm. Am avut harul să putem sluji nestingheriţi şi în şcoli. Copiii şi tinerii ne-au primit cu atâta dragoste, am cântat împreună, iar celor mai mari le-am vorbit despre experienţele noastre cu Dumnezeu. Am fost atinşi să vedem atâţia copii desculţi, prost îmbrăcaţi şi flămânzi. Unele mame ne-au mărturisit că de multe ori nu au mâncare decât pentru o masă pe zi, şi vedeam cum copiii nu creşteau în greutate în mod normal, erau extrem de slabi şi subnutriţi. 

Ne-am implicat şi în slujirea la o clinică deschisă de misionarii de acolo, una din fetele din grupul nostru e asistentă medicală. Acolo, mai multe dintre fetele din grup am lucrat cu copii nou născuţi, am ajutat la vaccinarea şi cântărirea lor. Aici am întâlnit multe mame fără educaţie, care nu cunoşteau reguli de igienă a copiilor nou născuţi, şi nici măcar nu le ofereau afecţiune. Copiii erau lăsaţi de foarte mici în grija surorilor mai mari. Fetele de acolo aproape că nu mai aveau copilărie; de mici îşi purtau în spate fraţii mai mici, foarte murdari.

Am ajutat în special prin munci practice, în construcţii, timp în care oamenii veneau curioşi să ne întrebe despre motivaţia noastră de a sluji acolo. Era o bună ocazie să le vorbim despre Domnul Isus, să le vestim Evanghelia, şi chiar să ne rugăm pentru ei. Într-un mic oraş unde erau foarte puţini creştini am construit o toaletă pentru o bătrână, am făcut şi asta ştiind că astfel putem ajunge la inima oamenilor. Mulţi din sat erau impresionaţi să vadă nişte tineri albi muncind pentru o bătrână săracă, care nu ar fi avut cum să ne plătească pentru munca noastră. Copiii din tot satul se strângeau în jurul nostru, uimiţi de prezenţa noastră acolo. Ne opream pe stradă de multe ori să ne jucăm sau să cântăm cu ei, iar astfel oamenii auzeau despre Isus. În acel sat, am mers împreună cu una din fetele din grup în vizită la familii. Toţi erau onoraţi să primească albi în casele lor, şi astfel am ajuns şi la musulmani, le-am vorbit şi lor despre salvare, şi ne-am rugat pentru ei. Pe drum am întâlnit nişte fete vrăjitoare, care voiau să ne rugăm pentru ele. Ne-am apropiat şi le-am vorbit despre Isus, şi am întins mâinile peste ele, arătându-le dragoste, şi acceptare. Ne-am rugat, şi două dintre ele au început să plângă, şi am înţeles atunci că nu trebuie să stăm deoparte cu frică în faţa unor astfel de provocări, deoarece Cel ce e în noi e mai tare! Am văzut deasemenea că e nevoie de fete în misiune. Mulţi se întreabă ce caută fetele în misiune? Ele nu pot să predice, ele trebuie să tacă. Ei, acolo în aceste ţări e loc pentru fete. Bărbaţii nu pot să vorbească pe stradă femeilor, ei nu pot să le întindă o mână în ajutor, sau să îşi întindă mâna peste ele. Acolo noi am putut oferi dragoste acelor fete singure, am putut să le vorbim despre lucruri pe care nu le mai auziseră înainte, am putut să le oferim dragoste, şi au văzut că ne pasă.

Am susţinut financiar şi prin munca noastră unele proiecte începute de misionari acolo, de exemplu o bucătărie pentru misionarul ugandez care ne-a primit în casa lui, şi o maternitate.

O lucrare pe care am făcut-o acolo, şi ne-a impresionat mult pe toţi din echipă au fost vizitele la familiile copiilor cu dizabilităţi. Mulţi dintre ei locuiau în junglă, într-o sărăcie de nedescris. Familiile lor erau deznădăjduite, şi nu mai aveau speranţă de viitor pentru copiii lor bolnavi. Am văzut cum unii copii erau părăsiţi de părinţii lor, şi bunicii îi ţineau în grajduri împreună cu animalele, şi erau legaţi acolo şi nespălaţi, în întuneric toată ziua. Am întâlnit un copil care suferea de un sindrom rar, abia putea să umble, şi înţelegea foarte puţin. Bunica lui îl ţinea dezbrăcat împreună cu animalele. Din cauza mizeriei în care trăia au început să-i crească viermi sub unghii, iar liderul lucrării cu care am fost, i-a tăiat în carne vie cu o lamă, pentru ca aceştia să nu se extindă în tot corpul.

O altă lucrare coordonată de Mary, o soră misionară acolo, este o casă de zi pentru femeile cu risc, unde am petrecut o zi întreagă cu echipa. Am ascultat mărturiile dramatice ale fetelor de acolo, cum familiile le-au fost ucise în urma războiului civil, iar ele au rămas singure, astfel adoptând stilul actual de viaţa şi prostituţia. Multe şi-au văzut părinţii măcelăriţi, iar soldaţii le-au maltratat, ajungând în Uganda fără nici un fel de speranţă, şi îşi câştigă pâinea vânzându-şi trupul. Le-am povestit şi noi despre viaţa noastră cu Domnul şi restaurarea ce El o poate face în vieţile oamenilor. Am avut un program cu scenete, pantomime şi predică. Mai multe au decis să părăsească modul acesta de trai, şi ne-am rugat împreună cu ele o rugăciune de predare.

Am fost implicaţi şi în programe la mai multe biserici din zona unde am slujit, şi i-am binecuvântat cu cântări, mărturii, predici. În bisericile lor ne-a impresionat bucuria cu care ei cântau. Deşi ieşeau dintr-o casă din pământ care aproape se dărâma, ei la biserică uitau de toate problemele şi sărăcia, şi îşi foloseau tot timpul pentru a-l lăuda pe Domnul cu toată bucuria şi dăruirea. M-am simţit mustrată gândindu-mă la casa mea frumoasă, la confortul meu de acasă, şi în acelaşi timp la indiferenţa cu care stau în biserică. De multe ori suntem parcă atât de apăsaţi şi frământaţi de problemele noastre, încât stăm în biserica Domnului lipsiţi de bucurie, cu feţele trase şi posomorâte. Aceşti oameni mi-au dat o lecţie adevărată în legătură cu închinarea noastră fără putere şi fără patos.

Kenya

Următoarele două săptămâni de misiune le-am petrecut în Kenya, împreună cu un mic grup de misionari din Africa de Sud.

Kenya e o ţară care a fost afectată de războiul civil ce a avut loc în ianuarie după alegeri, între două grupuri etnice care se află în opoziţie. În mai puţin de două săptămâni 5000 de oameni au fost ucişi,  au fost arse peste 800 de biserici, şi au rămas fără adăpost 100.000 de oameni. Am hotărât cu grupul să slujim în Kisumu, cel mai afectat oraş, unde în mintea tinerilor s-au născut gânduri de răzbunare, în urma crimelor ce au avut loc în familiile lor. Aici am slujit copiii de la un orfelinat prin munci practice, programe cu ei şi alte diverse activităţi. Se vedeau prin oraş rămăşiţele multor clădiri arse în timpul războiului din ianuarie, pe stradă erau soldaţi cu carabine care ne dădeau parcă un sentiment de nesiguranţă. Am trecut şi prin pericole pe care poate nici nu le-am realizat, am fost aproape să fim jefuiţi deoarece eram albi şi eram consideraţi ca fiind bogaţi, însă am primit de fiecare dată confirmări că Domnul ne vrea acolo văzând cum suntem protejaţi la fiecare pas.

Am slujit în Kisumu, timp de o săptămână la un orfelinat înfiinţat de o familie misionară. În urmă cu 16 ani această familie locuia într-o casă cu o singură cameră, şi acolo au luat 6 copii orfani ca să-i crească şi să-i educe. Lucrarea lor de atunci s-a extins, Domnul le-a binecuvântat mult slujirea, şi le-a răsplătit dedicarea iar acum conduc un orfelinat cu 104 copii, o biserică, o şcoala şi un liceu. Personal m-a durut să văd condiţiile în care trăiesc acei copii. Dimineaţa mâncau câte o felie de pâine şi ceai amestecat cu lapte, iar la amiaza şi seara un fel de mămăligă albă cu verdeţuri amare. Asta era masa lor zilnică, însă era mult mai bine decât traiul în slum, unde nu aveau deloc mâncare, sau condiţii unde să doarmă sau să se spele.

Am vizitat ghetourile din Kisumu, cartierele cele mai sărace din Africa, şi am vorbit oamenilor acolo despre Isus, despre salvare, ne-am rugat cu ei, şi pentru bolnavi. Acolo oamenii trăiesc într-o mizerie de neconceput, toate gunoaiele şi le depozitează pe stradă, şi din râul acela mizer care trece prin slum beau şi apa. E o apă infectă, şi mulţi suferă de boli, şi toate acestea din lipsă de educaţie, din lipsă de oameni cărora să le pese, să stea cu ei şi să-i înveţe. Acele cartiere miroseau îngrozitor. Şi am înţeles că numai dragostea acoperă totul, deoarece numai iubind poţi intra acolo, în casele lor, să vorbeşti cu ei, să-i iei de mâna lor murdară şi să te rogi împreună cu ei. Ai nevoie de dragoste ca să renunţi la confortul tău de acasă, la parfumul tău, şi să te dăruieşti acolo pentru ei. Acei negrii extrem de săraci, care trăiesc în case de 3 metri pe 3 metri cu familiile lor, chiar câte 6 membri între câteva bucăţi de tablă, aceştia sunt oameni pentru care a murit Isus, şi merită şansa să li se vestească Evanghelia. O astfel de privelişte te transformă radical, să vezi un astfel de nivel de viaţă, să vezi cum unii oameni trăiesc o lună din banii pe care poate tu îi dai pe o pereche de adidaşi.

O viziune a misionarilor din Africa de Sud pe care au pus-o în aplicare cu ajutorul nostru, este să cunoască copiii din orfelinate, să le facă poze şi să ducă filmări cu ei în Europa sau alte ţări mai dezvoltate unde sunt oameni gata să-i adopte sau să-i susţină financiar lunar. Au creat un site cu fotografiile acestor copii, situaţiile lor, şi mai multe detalii despre orfelinatul unde sunt crescuţi.

Uganda şi Kenya au nevoie de rugăciunile şi susţinerea noastră, iar astfel Domnul ne va da neamurile de moştenire, aşa cum ne-a promis.

În ceea ce priveşte planurile mele pe anul următor, am hotărât să urmez cursurile unei şcoli de misiune în cadrul Tineri pentru Misiune Mediaş, Şcoala Internaţională de Ucenicie, care durează 5 luni, incluzând două luni de misiune din care cel puţin o lună misiune externă. Am înţeles clar că Domnul a pus misiunea pe inima mea, şi vreau să mă pregătesc în acest sens, pentru a putea sluji cât mai eficient acolo unde El mă vrea, în prima linie, pe câmpul de misiune. Îmi doresc, anul următor, să mă întorc din nou în Africa, să slujesc acolo pe termen scurt, pentru a înţelege tot mai clar planurile Lui pentru viaţa mea, şi cadrul unde vrea El să mă implic în continuare.

Mă bucur pentru susţinere şi sprijin în rugăciune pentru paşii ce urmează să îi fac în slujba Lui. Iar dacă doriţi să vă implicaţi puteţi să îmi scrieţi pe adresa galadriel_la86@yahoo.com

Laura F.