Nici nu ştiu cum să încep... Am nenumărate idei care se înghesuie să fie spuse, dar până să ajung la următoarea, va fi părăsit deja rândul... Cred că voi începe cu sfârşitul.
Unul dintre lucrurile pe care le-am învăţat în urma acestei misiuni printre comunităţile de rromi din zona mea este - că să mă exprim mai "ca-n popor" de ce ţi-e frică, de aia nu scapi. Nu ştiu cât de potrivit e termenul "a învăţa". În cazul meu e mai mult o acceptare a faptului că dacă Dumnezeu are un plan pe care vrea ca tu să îl urmezi, orice ai face, nu te poţi sustrage! De când ma ştiu rugăciunile mele sunau cam aşa: "Doamne vreau....", "Doamne dă-mi..." sau mai rău, "Doamne fă să...". Cu alte cuvinte, îl învăţam EU pe Dumnezeu ce să facă. Nu a mers şi acuma Îi mulţumesc că nu a ascultat multe din cererile mele. Când eram mică, misionarii mi se păreau nebuni şi fără rost. A face misiune nu era nici măcar pe ultimul loc în lista mea. Apoi...rromii? Ţiganii? Aşa cum îi numim noi...ţiganii? Aveam atâtea prejudecăţi şi tot ce imi doream de la ei era să nu existe nicăieri. Dar aşa cum ziceam mai sus, când Dumnezeu vrea ceva de la tine...
Am ajuns într-un grup de misionari americani. Nu mai ştiu cum i-am cunoscut. Ghiciţi cu cine lucrau.... Cu ţiganii!! Asta s-a întâmplat anul trecut. Am lucrat cu copiii. Eram în echipa numită "Bible School". Ca să fac o paranteză de prezentare, echipa de care zic este o organizaţie numită R.A.M (Romanian American Ministry) şi de mai mulţi ani vin în Romania şi lucrează printre comunităţile de rromi. Au 3 echipe (de copiii, medicală şi de evanghelizare). De obicei, în fiecare an merg în altă zonă. Dar nu ştiu de ce, chiar şi ei se mirau, de data asta au venit 2 ani la rând aici.
Anul acesta îmi ziceam: "Doamne, orice! Numai nu echipa medicală! Numai în echipa medicală să nu mă ia! Doamne, nu pot lucra cu oamenii ăia, iar în al doilea rând, nu ştiu atâta engleză cât să fac faţă acolo… da… mă descurc, dar nu ştiu termeni medicali...unii nu-i ştiu nici în română, deci ar fi imposibil să-i ştiu în engleză! Te rog, Doamne! Lucrez iar cu copiii...te rog!"
Cred că acesta a fost momentul în care Dumnezeu zâmbea şi se gândea "Simona, am să te învăţ tot ce nu ştii, dar metoda va durea puţin. Am să te fac să ai încredere în Mine, trecând prin propriile tale temeri. Tot ce trebuie să faci e să mă ţii de Mână."
Când a venit momentul să se facă echipele, cine cu cine va lucra... mai e nevoie să spun unde am ajuns eu? Spun doar atât: m-am trezit numărând pastile, câte 30 în fiecare punguţă, sute de punguţe.... A doua zi, duminica, eram într-o biserică de rromi dintr-un sat. Atunci Dumnezeu mi-a vorbit cât se poate de direct. Una dintre americance a fost rugată să-şi depună mărturia. Eu o traduceam. A sunat cam aşa: "....eram convinsă că eu ştiu totul şi mergând pe ideea asta, am sfârşit-o rău [....] Abia când L-am lăsat pe Dumnezeu să îmi ghideze viaţa şi m-am lăsat folosită de El, am cunoscut adevărata împlinire sufletească. Şi nu numai." Nu-mi venea să cred!
Luni am început misiunea în adevăratul sens al cuvântului şi totul a durat până vineri. Satele în care am lucrat au fost Sohodor, Racatău, Bacău, Dofteana şi Targi Ocna. Programul era foarte obositor. Plecam cu maşina la 8 dimineaţa şi ne întorceam la 8 seara, oamenii care veneau erau foarte mulţi, sute şi care de care mai insistenţi, fiecare cu probleme etc. Eu făceam triajul celor care veneau să vadă medicul. Erau 2 medici, unul american şi unul român, deci trebuia să discut cu fiecare dintre cei care veneau acolo, să le iau tensiunea, pulsul şi să scriu într-o fişă tot ce îmi spuneau că au. Lucram cu o asistentă americancă, deci trebuia să o ajut şi pe ea să înţeleagă ce spuneau pacienţii.După prima zi, din punct de vedere fizic eram epuizată, dar simţeam o pace totală în suflet, o împlinire şi parcă Dumnezeu mă cerceta şi îmi şoptea discret: "Ai încredere în Mine, Simona! Ia-Mă de mână şi închide ochii. Iţi ghidez eu paşii." Zilele care au urmat au fost la fel de pline. În Bacău am lucrat cu ţigani "adevăraţi", aşa numiţii BADANARI, care îmbracă portul şi vorbesc romani. Mă rugam să mă ocrotească Dumnezeu. Mă temusem toată viaţa de ţigăncile cu fuste şi acuma era straniu să le zâmbesc, să discut cu ele şi să mă fac că nu aud cum vorbeau între ele/ei în limba lor. Speram doar să nu spună ceva rău de noi, de mine sau să mă trezesc cu ceva în cap. Sau să fure ceva….etc. Aveam mii de idei trăznite!
Dumnezeu însă mi-a arătat că şi ţiganii sunt oameni ca toţi oamenii, majoritatea au fost foarte paşnici, totul a mers bine şi m-am autosurprins admirându-i. Mă uitam la adunătura aia colorată, cozi, fuste, coliere de bănuţi.... Dumnezeu m-a făcut să-i iubesc! Îi vedeam ca pe un mic trib de indieni, nişte oameni pe care toţi îi resping şi nimeni nu se chinuie să îi cunoască sau să încerce să facă ceva pentru ei. Mă simţeam vinovată ca am gândit rău despre ei, că am încercat să fug când am fost chemată să îi ajut. Cei din satele în care am fost şi-au deschis casele ca să ne găzduiască; case umile, 2 camere în care locuiau în cel mai bun caz 6-8 persoane. Când avea vreunul dintre noi nevoie de ajutor cu controlul mulţimii care se îmbulzea la uşi, săreau repede în ajutor, te priveau în ochi şi iţi spuneau cu zâmbetul pe buze problemele care le aveau. Mă uitam în jur la felul cum trăiesc cei din satele respective....sărăcie, mizerie, muşte, fără apă potabilă, nu mai zic de toalete... căldura de asemenea era de nesuportat....(apropo de caldură, stăteau cu orele afară în soare să-şi aştepte rândul la medic). Am întâlnit fete de 11-13 ani măritate cu forţa, gravide, fete de 17 ani care aveau deja 2 copii......parcă toate nenorocirile lumii erau adunate acolo, într-un sat care nici nu apăre pe hartă.
La fiecare drum înapoi spre casă Îi mulţumeam lui Dumnezeu pentru tot ce aveam şi mă simţeam cea mai norocoasă fiinţă din lume. Mă simţeam oribil când îmi aminteam cât de nemulţumitoare obişnuiam să fiu cândva, cât de pretenţioasă, de critică, de atotştiutoare. În prezent Îi mulţumesc Lui Dumnezeu că m-a trimis acolo, mi-a arătat cât de privilegiată sunt, având ceea ce am - casă, mâncare, părinţi, educaţie - şi totodată m-a învăţat una dintre cele mai mari lecţii de viaţă pe care le-am primit: ÎNCREDEREA în El. De atunci tot ce-I cer e "Doamne, voia Ta! Ştiu că Tu îmi vei da ce e mai bun pentru mine. Atâta te rog, dă-mi putere să accept voia Ta chiar dacă nu coincide cu a mea." Ştiu că e un mare risc pe care mi-l asum, cum ar spune mulţi... dar e un risc care merită. Vreau să merg cu ochii închişi, ţinându-L de mână. Ştiu că dacă va fi în calea mea o prăpastie prea mare pentru mine, mă va lua în braţe iar dacă va fi să cad în ea, mă va ajuta să ies. Fiecare hop din viaţa noastră are un scop pe care El îl ştie şi la vremea potrivită ni-l va descoperi. Aşa am paţit şi eu. Aveam atâtea motive să spun nu...atâtea temeri...dar El mi-a dat putere să rezist fizic, engleza mea a fost bună şi încă sunt uimită cât de bine m-am descurcat(oare cum am reuşit?) şi faptul că am văzut şi altă parte, altă faţadă a lumii şi a rromilor m-a ajutat să demolez o parte din propriile mele ziduri.
Paradoxal! Uitandu-mă în urmă, am ajuns să-I mulţumesc pentru "răul" pe care mi l-a făcut; rău aparent, NU-ul Lui pe care eu îl vroiam DA. Îi mulţumesc pentru că nu mi-a aprobat toate cererile. Nu este valabil doar pentru experienţa cu misiunea, este ceva general valabil, dar misiunea asta mi-a deschis ochii.
Ştiu că nu am făcut mare lucru, ştiu că am fost doar o mică misionară, un ajutor. Ştiu că mulţi văd asta ca pe un lucru neînsemnat şi mă rog ca măcar în viaţa unuia dintre cei cu care a lucrat echipa să se producă o schimbare. Însă toate la vremea lor, nu am de unde să ştiu astfel de detalii. Un singur lucru ştiu: dacă toate astea s-au întâmplat ca să deschid şi eu odată ochii, atunci s-a meritat. Eu cu siguranţă am fost schimbată.
Nici nu 
înt
La fiecare drum înapoi spre casă Îi mulţumeam lui Dumnezeu pentru tot ce aveam şi mă simţeam cea mai norocoasă fiinţă din lume. Mă simţeam oribil când îmi aminteam cât de nemulţumitoare obişnuiam să fiu cândva, cât de pretenţioasă, de critică, de atotştiutoare. În prezent Îi mulţumesc Lui Dumnezeu că m-a trimis acolo, mi-a arătat cât de privilegiată sunt, având ceea ce am - casă, mâncare, părinţi, educaţie - şi totodată m-a învăţat una dintre cele mai mari lecţii de viaţă pe care le-am primit: ÎNCREDEREA în El. De atunci tot ce-I cer e "Doamne, voia Ta! Ştiu că Tu îmi vei da ce e mai bun pentru mine. Atâta te rog, dă-mi putere să accept voia Ta chiar dacă nu coincide cu a mea." Ştiu că e un mare risc pe care mi-l asum, cum ar spune mulţi... dar e un risc care merită. Vreau să merg cu ochii închişi, ţinându-L de mână. Ştiu că dacă va fi în calea mea o prăpastie prea mare pentru mine, mă va lua în braţe iar dacă va fi să cad în ea, mă va ajuta să ies. Fiecare hop din viaţa noastră are un scop pe care El îl ştie şi la vremea potrivită ni-l va descoperi. Aşa am paţit şi eu. Aveam atâtea motive să spun nu...atâtea temeri...dar El mi-a dat putere să rezist fizic, engleza mea a fost bună şi încă sunt uimită cât de bine m-am descurcat(oare cum am reuşit?) şi faptul că am văzut şi altă parte, altă faţadă a lumii şi a rromilor m-a ajutat să demolez o parte din propriile mele ziduri.
Comentarii (3)
