 Stau în centrul universului şi mă uit cum totul e făcut de Tine şi cum ţii totul în fiinţă. Tu schimbi ziua în noapte şi noaptea în zi, iar totul ne pare atât de normal şi natural. Nu Te vedem în spatele cortinei cum fluturi suav din mână gestul care face soarele şi luna să se plece înaintea Ta. Tu produci schimbarea. Ora, anotimpul, gravitaţia, fluxul şi refluxul, presiunea, somnul şi trezirea, pacea şi agitaţia, întunericul şi lumina le ţii de mână şi le coordonezi cu dibăcie.
M-am schimbat… S-a tot rotit soarele în jurul pământului şi mi-au trecut din ani. Gândul meu s-a copt, mişcarea e alta, durerea mai zemoasă şi mai veninoasă, lupta e mai aprigă… Acum sunt mai responsabilă, mi s-au încredinţat mai multe lucruri, de acum mă urmăreşte şoapta talantului.
Am pierdut din inocenţa care îmi permitea să zburd şi să îmi las gura să zboare, să cercetez cu ochii tot ce vedeam, să gust tot ceea ce părea interesant, dar să nu ascult ceea ce mi se spunea... Pe atunci era normal. “Las-o! E doar un copil... O să mai crească şi o să-i vină mintea la cap!...” Dar unde îmi era mintea? De unde trebuia să se întoarcă? O fi ştiind calea?
Era aşa bine când eram copil... Sarea nu mi-a prea părăsit ochii şi lupta nu şi-a băgat prea des sabia în teacă. Eu eram mereu pusă pe şotii.
Mă legănam dusă de vânt în toate părţile, căutând de fapt şi sperând să găsesc ceva în care să mă proptesc. Mi-ai dăruit o proptă şi ai ştiut că îmi trebuie şi pe cineva palpabil şi ai creat om după Chipul şi Asemănarea Ta, cu trăsături apropiate mie, care să-mi pară că îmi aparţine, ca să îmi aduc mereu aminte de Tine... Oare mi s-a schimbat şi dragostea dintâi? Că am pierdut pe drum din petale, sughiţam mai mereu pentru că mă vorbeai, mă chemai pe nume, dar eu uitasem aproape de tot Numele Tău…
Te trezeai în fiecare dimineaţă şi mă deşteptai ca să pornim împreună. Eu mai aţipeam, dar Îţi visam o rugăciune. Eram îngrădită de mâini protectoare, de heruvimi, armura-mi nu se vedea, dar strălucea crucea Ta gravată pe ea.
Am început să îmi petrec din ce în ce mai mult timp la groapa de gunoi, să consider că armura îmi e totuşi cam strâmtă şi ar trebui să o port mai rar, să închid ochii dimneaţa şi să Te las doar pe Tine treaz... apoi să uit de întâlnirea noastră, să nu îmi pese că Tu ai venit lângă mine cu ochii mari şi umezi, crezând că poate azi o să Te visez din nou. Dar eu m-am pierdut printre lanţuri legate fedeleş. Devenisem obişnuită cu sunetul lor strident şi ruginit. M-am lăsat învăluită de păreri de rău şi gânduri deformate... Iar Tu, de peste grămada de gunoi, strigai “Sângele Meu!”... Eu nu aveam urechi, le pierdusem prin nişte mormane de hârtii. Cuvântul Tău devenise un negru pe alb, iar cea care nu Îţi ascultă Cuvântul e surdă defapt.
Eram amorţită…
Cutremur! Era nevoie de El ca să surpe gălăgia din mine şi să-mi resusciteze duhul. În timp ce îmi dezlegai lanţurile unul câte unul şi îmi pansai rănile lăsate de ele, fredonai un vers… acelaşi pe care îl strigase Cineva de pe mormântul meu de gunoi. Îmi era cunoscută vocea... pentru că erai Tu, Isuse! L-am rugat să cânte mai tare ca să-mi destupe urechile de tot şi a răsunat aşa profund glasul Său rostind: “Sângele Meu”... Suna sublime şi am început să-I cânt timidă. Sângele Tău, vorbeşte mai profund ca orice-am auzit vreodată pe pământ, Cuvânt neprihănit, îmi e Apărător, e Sângele Tău sfânt. Cine poate curăţi tot păcatul inimii? Doar sângele Tău, Isus.
A durat câţiva ani pribegia mea în lanţuri. A trecut şi vremea şi mi s-au lipit buzele de tăcere, aproape ţi-am uitat Chipul.
De la depărtare Te-am zărit. Am plecat umilă capul, dar m-ai primit înapoi bucuros şi cu braţele larg deschise. M-ai curăţit de orice păcat, mi-ai dat haine noi...
Eu, fiica Ta, risipitoare... M-am întors...
Autor: Mirela Fratila |
Comentarii