Normele societăţii în care trăim se clatină pe zi ce trece tot mai mult, standardele moralităţii impun coborârea ştachetei cu câţiva centimetri mai jos în fiecare zi, păcatul fiind cea mai populară realitate în care trăiesc milioane de oameni. Mii de suflete alunecă prăbuşindu-se în infern. Uneori o şoaptă dulce, un ochi ademenitor, o imagine seducătoare, o reclamă cu gust ascund abisul în care sufletul se rostogoleşte.

Pavel, în primul capitol din epistola sa către romani, vorbeşte despre starea de păcat a omenirii: “Dumnezeu i-a lăsat pradă necurăţiei, să urmeze poftele inimii lor; aşa că îşi necinstesc singuri trupurile; căci au schimbat în minciună adevărul lui Dumnezeu, şi au slujit şi s-au închinat făpturii în locul Făcătorului, care este binecuvântat în veci! Amin. Din pricina aceasta, Dumnezeu i-a lăsat în voia unor patimi scârboase; căci femeile lor au schimbat întrebuinţarea firească a lor într-una care este împotriva firii; tot astfel şi bărbaţii, au părăsit întrebuinţarea firească a femeii, s-au aprins în poftele lor unii pentru alţii, au săvârşit parte bărbătească cu parte bărbătească lucruri scârboase, şi au primit în ei înşişi plata cuvenită pentru rătăcirea lor.”

Totuşi, printre oameni “bârfitori, urâtori de Dumnezeu, obraznici, trufaşi, lăudăroşi, născocitori de rele, neascultători de părinţi, fără pricepere, călcători de cuvânt, fără dragoste firească, fără milă” (Romani 1:30-31), noi, ca şi copii ai lui Dumnezeu, născuţi din nou, suntem chemaţi să fim o lumină, să fim sfinţi căci şi Tatăl nostru este sfânt. Am fost aleşi din lume şi Dumnezeu ne-a cerut o separare pentru a fi folositori, “pentru a fi părtaşi la perfecţiunea Lui morală” (John White): “Nu ştiţi că prietenia lumii este vrăjmăşie cu Dumnezeu? Aşa că cine vrea să fie prieten cu lumea se face vrăjmaş cu Dumnezeu.” (Iacov 4:4). Acest lucru nu se referă la o izolare fizică faţă de cei care nu-L cunosc pe Hristos, ci la o separare de felul lor de vieţuire. Suntem chemaţi să fim un exemplu pentru cei ce bâjbâie prin întunericul şi noroiul acestei lumi, să fim o mână întinsă pentru cei care strigă după ajutor.

Dar cum vom răspunde noi la chemarea pe care ne-o face Dumnezeu? Avem două posibilităţi: să acceptăm să fim lucrători împreună cu El, participând în acest mod la salvarea sufletelor semenilor sau să refuzăm oferta, întorcând spatele aproapelui nostru şi, implicit, Creatorului. Alegerea e personală şi ne aparţine nouă, fiecăruia, dar să nu uităm că, probabil, la rândul nostru, într-un moment critic al vieţii, fără să fi avut vreun merit, am beneficiat de un astfel de sprijin. Atunci, de ce să nu facem şi noi la fel mai ales că Dumnezeu ne cere cu mult mai mult: “Iubiţi pe vrăjmaşii voştri, binecuvântaţi pe cei ce vă blastămă, faceţi bine celorce vă urăsc, şi rugaţi-vă pentru cei ce vă asupresc şi vă prigonesc.” (Matei 5:44).

Raluca Stan