Sunt multe forme de rugăciune acceptate de religia creştină. Mult mai puţine acceptate de evanghelici. Aici intervine conduita fizică, intonaţia şi apoi cuvintele alese. Sunt suficient de multe dezbateri legate de modul în care trebuie să ne proşternem fiinţa înainte Divinităţii, aici intervenind şi învăţătura (tradiţia) creştină cu sfaturi şi norme dintre cele mai ciudate. Nu vreau să intru în polemici despre poziţia corectă în care trebuie să ne închinăm. Mă interesează în această postare celelalte două aspecte: intonaţia şi cuvintele.

Ştiu că tradiţia a format deja oameni cu idei fixe, idei care se pot dovedi corecte sau eronate în funcţie de încercările la care sunt supuse. Când vorbim de un grup mai restrâns, ca cel evanghelic (aici vorbim strict despre România), apar foarte multe probleme la intonaţie. Suntem obişnuiţi doar cu rugăciuni de o melancolie exagerată, de o tânguire crasă, de o bucurie euforică sau de o plicitiseală de duminică dimineaţa, cu excepţiile inevitabile a oamenilor veşnic tineri. Când vorbim de tonul rugăciunii suntem tentaţi să judecăm aspru ieşirile din banal, fie ele în acompaniamentul muzicii de pian sau prin simpla alegere a unui ton caracteristic bucuriei Raiului. Problema apare fiindcă ne-am obişnuit să impunem anumite limite Divinităţii de acceptare sau nonacceptare a rugăciunii, în funcţie de inflexiunile vocii.

Apar cuvintele: sărace, bogate, expresive, reale, fictive, alese forţat, sincere şi umane, calde, jignitoare chiar, tipice palavrăgelii copilăreşti, desprinse din filme indiene, cinstite, curajoase, pompoase, egoiste, pline de dragoste. Cuvintele sunt, probabil, cele mai importante, asta pentru că ele izvorăsc din inimă. Putem manipula sentimentele oamenilor în cuvinte superbe, putem seduce şi minţi cu ele, dar nu vom putea înşela Divinitatea în măestria cu care le alegem. Cuvintele conţin esenţa rugăciunii (deşi uneori e mai ferice o rugăciune în adâncul fiinţei, în tăcere, decât o polologhie evazivă), puterea sufletului în conectarea cu Dumnezeu. Rugăciunea nu va fi judecată în funcţie de grandiozitatea cu care o formulăm, ci în funcţie de realitatea ei.

Intonaţia şi cuvintele se nasc din inimă. Proşternerea o face trupul.

Nu vreau să cred că inima poate fi limitată de tradiţia creştină în închinare, mai ales că suflul ei are avânt din creaţia după placul lui Dumnezeu.

Vali Balcan
vaxaly.blogspot.com