Sincer, pentru şcoală obişnuiam să mă rog împreună cu tata dimineaţa înainte să ies din casă. Însă timpul a trecut, am crescut mare şi rugăciunile mele începură să fie invadate doar de preocupările mele şi de persoana mea. ,,Oricum şcoala mea, nici dacă pătrund în loc de fire de praf numai creştini, nu se va schimba, nici măcar un elev, d-apoi un profesor.” îmi ziceam eu. Iar dacă nu-mi ridic privirea mai sus de puterile şi posibilităţile mele, este perfect adevărat.
Însă dacă privesc spre Dumnezeu, care ţine în mâini pământul şi care are control asupra şcolii mele, părerea mea se schimbă. El chiar poate schimba şcoala mea, începând de la elevi, chiar de la cei din clasa mea. Suveranitatea lui Dumnezeu asta îmi spunea! Însă, curios de ce n-o face. Ar fi benefic şi pentru mine, mi-aş petrece 5 zile pe săptămână într-un cadru puţin mai cuminte şi nu atât de periculos. Însă Dumnezeu vrea să facă această schimbare cu ajutorul meu, El vrea să facă o echipă şi să se folosească şi de mine. Îşi doreşte să ies din barca obişnuinţei mele şi să fac primul pas care să mă îndrepte spre binecuvântata Lui lume.
Soarele în splendoarea lui îşi reocupase locul pe tronul bătrân al cerului. Am pornit spre şcoală, nu înainte să-I spun lui Dumnezeu că sunt la dispoziţia Lui. Totul părea la fel, însă rugăciunea schimbase totul. Geanta mea adăpostea invitaţii pentru conferinţa de fete. Trebuia să invit special fete din şcoala mea, la acea întâlnire de la biserică. Nu era deloc uşor, nu puteam da oricui invitaţia, ci unei fete pe care Dumnezeu mi-o arăta. Dar cum?
În şcoală tocmai intra o fată pe care n-am mai văzut-o până atunci. Amprenta pe care o lăsase în mintea mea mă mira. Înfăţişarea ei era atât de simplă. Părul prins la spate puţin stângaci, iar mersul lipsit de feminitate şi neglijat, îi trăda sufletul neîmplinit. Vroiam s-o invit la conferinţă, dar era prea tarziu deoarece intrase deja în şcoală şi în plus nici nu aveam curajul să merg la ea.
Însă conştiinţa nu-mi dădea pace. Aşa că am urcat scările spre sala de clasă, m-am alăturat grupului de colegi şi fiindcă profesoara nu venise, am intrat în obişnuita conversaţie cu ei... când am zărit aceeaşi fată, dar de data asta stând jos, lângă perete, singură. Era o ocazie perfectă să merg la ea. Însă colegii mei erau de faţă, iar când mă vor vedea, sigur nu vor zice ceva tare frumos la adresa mea. Şi tocmai acum schimbam nişte replici faine cu un coleg cu care în sfârşit am ocazia să vorbesc, iar eu trebuie să plec, la ea...
Decizia era deja luată. Mi-am ridicat privirea spre cer în timp ce mă îndreptam spre ea. M-am aşezat lângă ea şi am întrebat-o de când e la noi în şcoală, fiindcă nu am mai văzut-o. Ca răspuns mi-a arătat o privire atât de rece, încât îmi venea să fug şi să mă ascund. Cu toate astea, i-am spus că vreau să mă împrietenesc cu ea, dar privirea era aceeaşi, iar ea nu zicea nimic. Chiar vroiam să fug însă colegii mă priveau insistent. Până la urmă i-am spus că mă numesc Daria şi am întrebat-o cum o cheamă. De data asta îmi răspunse.
Un zâmbet sincer se născu pe faţa ei când i-am spus că vreau într-adevăr să fiu prietenă cu ea. Îmi cotrobăiam prin geantă să îi dau invitaţia, uimită de discuţiile care se legară între noi. Am descoperit un lucru comun, eram amândouă la aceeşi secţie de desen, am aflat mai apoi că nu e decât de un an la noi în şcoală, că locuieşte la o mănăstire şi nu are prieteni pentru că nu fumează, iar grupurile de prieteni pe care şi le dorea nu o acceptau pentru asta. Era doar clasa a VIII-a. Am apreciat-o pentru decizia care a luat-o de a nu consuma băuturi alcoolice şi de a nu fuma. I-am povestit despre conferinţă, cum că fetele de acolo o vor accepta în grupul lor şi mai mult de atât va învăţa multe lucruri frumoase despre Domnul Isus.
Mi-a spus că a fost de puţine ori la biserică şi că şi-ar fi dorit mult să vină, însă măicuţele din mănăstirea în care locuia nu-i vor da voie să vină. Atunci i-am povestit că la Dumnezeu toate lucrurile sunt posibile şi daca El ar vrea, ar putea schimba inima măicuţelor astfel ca ea să poată lua parte la întâlnire. I-am promis că mă voi ruga pentru ea. Am stabilit următoarea zi o întâlnire pentru a-mi da răspunsul măicuţelor. Ne-a rămas suficient timp pentru a vorbi în continuare despre ea, despre mine pâna când am închegat o relaţie de prietenie.
După sunetul clopoţelului, când am intrat în clasă inima mea era inundată de bucurie. Simţeam că am făcut ceva pe placul lui Dumnezeu. Cu toate că răspunsul măicuţelor a fost negativ, am regretat doar că nu-mi venise mai repede ideea să o învoiesc personal de la măicuţe. Însă pe viitor voi şti ce să fac, în plus îmi făcusem o nouă prietenă, pe chipul căreia mereu se năştea un zâmbet când mă saluta în pauze.
Comentarii (12)
