Nu pot să mă gândesc de câte ori mi-am pus întrebările astea, printre multe altele. Toţi ni le-am pus. Într-un impas, într-o problemă, sau doar de curiozitate.
Îmi închipui că totul a început de când eram mici şi mergeam cu întrebările noastre la cei mai mari şi râdeau de noi zicând "când ai să creşti, ai să înţelegi". Curios. Am crescut,dar tot n-am înţeles. A trecut timpul dar tot nu pricep. Oare să fiu eu de vină? Am absentat la viaţă? Am chiulit la orele în care se explica "de ce ?", "până când?" sau nu trebuie să înţeleg toate lucrurile?
Îmi doresc cu disperare să primesc răspunsuri. Poate e o dorinţă egoistă şi hapsână de a cunoaşte tot pentru uşurarea mea măcar temporar, sau poate aşa e făcut omul ca să aibă curiozitatea ca un viciu, la care nu te poţi abţine..
Vreau să stau de vorbă cu Dumnezeu. Să stau în faţa Lui şi să-i cer socoteală. Ironic. E ca şi cum Huckleberry Finn, ştrengarul, golanul s-ar duce să-i ceară socoteală Împăratului Roşu. Dar totuşi, nu vreau să ezit. Nu mă înţelegeţi greşit, nu vreau să dau dovadă de nebunie sau naivitate, dar piedicile peste care am trecut m-au adus de multe ori în situaţia în care mi-aş fi dorit ca să-L strâng pe Dumnezeu de gulerul cămăşii şi să-mi descarc mânia pe El ca apoi să-L implor să-mi dea o explicaţie, să-mi răspundă la acele întrebări arzătoare care m-au dus de multe ori în stări de agonie şi de disperare.
Îmi aduc aminte de un citat care sună cam aşa: "mă gândesc la toate întrebările care le-am adunat pe parcursul vieţii şi aş vrea să i le pun lui Dumnezeu când voi ajunge Acolo, dar ştiu că nici nu mă va mai interesa.."
Sună prea frumos să fie adevărat, dar îmi place să cred că este. Dar până Acolo? cât mai este? când ajungem Acolo? şi de fapt, ce este Acolo? din nou întrebări. E ca jocul prostesc al câinelui de a-şi prinde coada, mereu încearcă dar niciodată nu reuşeşte. Oare sunt la fel de prost ca şi câinele? poate chiar mai prost aş spune, unii câini chiar învaţă după o vreme, dar eu...? continui să-mi pun întrebări la care nu primesc răspuns... dar ce e ciudat şi minunat în acelaşi timp e că am învăţat să accept tăcerea ca pe un răspuns la întrebările mele. Poate nu am aflat "de ce" sau "până când" dar ştiu că tăcerea care am primit-o în loc de răspuns a fost de multe ori răspunsul însăşi.
De ce acum? De ce eu? Până când?
Comentarii (10)
