Fiind creştini, am fost educaţi într-un spirit civic corect, într-un gând frumos faţă de natură şi societate, într-o perfectă armonie cu oamenii, într-o respectare sinceră a creaţiei. Fiind creştini, am fost educaţi să fim fericiţi, am fost îndrumaţi în tainele fericirii, am fost siliţi să acceptăm oprobriile nerespectării legilor care o aduc. Educaţia creştină ne-a învăţat cum să ne închinăm, ne-a învăţat să ne formăm idealuri despre viaţă şi ceruri, ne-a îndrumat să devenim oameni maturi spiritual.

Cursa în care alergăm noi n-are linie de sosire, nu acordă medalii, iar cununa promisă „câștigătorilor” nu se primește pe pământ. Trupul vremelnic este adus ca jertfă, nu cultivat în detrimentul sufletului. Alergarea noastă n-are nimic de-a face cu spiritul de competiție. Nu rivalizăm unii cu alții, dimpotrivă, ținta este să ne ajutăm unii pe alții, ca să încheiem cu toții cursa, ca niciunul să nu abandoneze, să nu rămână în urmă, sau să fie descalificat.

Sunt de acord că Dumnezeu nu este adeptul extremelor. Cred, de fapt, că El este un Dumnezeu al ordinii (aşa cum îl schiţează Pavel), un Dumnezeu al dreptăţii (cum îl vede Iov), un Dumnezeu care a ordonat lucrurile în aşa fel încât omul să poată alege calea dreaptă sau extremele.

Sunt multe forme de rugăciune acceptate de religia creştină. Mult mai puţine acceptate de evanghelici. Aici intervine conduita fizică, intonaţia şi apoi cuvintele alese. Sunt suficient de multe dezbateri legate de modul în care trebuie să ne proşternem fiinţa înainte Divinităţii, aici intervenind şi învăţătura (tradiţia) creştină cu sfaturi şi norme dintre cele mai ciudate. Nu vreau să intru în polemici despre poziţia corectă în care trebuie să ne închinăm. Mă interesează în această postare celelalte două aspecte: intonaţia şi cuvintele.

Acum douazeci de ani lucram ca si taximetrist ca sa ma intretin. Intr-o noapte cand am ajuns  la o comanda, la 2:30 AM, cladirea era acoperita in intuneric, doar cu exceptia unei singure lumini la o fereastra de la parter… In asemenea circumstante, multi taximetristi ar claxona o data sau de doua ori, ar astepta un minut si apoi ar pleca. Dar am vazut prea multi oameni care depindeau de taxi ca fiind singurul lor mod de transport.Daca nu mi se parea un pericol, intotdeauna mergeam la usa .

Maiestos şi plin de sine, omul, fiinţă nobilă îşi poartă ideile printre universuri ambigue şi cărţi filosofale, automântuitoare. Omul e născut din veşnicii şi poartă cu sine miile de ani, ani în care a demonstrat laşitate şi onoare, viaţă şi moarte, cunoaştere şi prostie. Omul e trist, cuprins de jalnice eşecuri. E trist şi minte. Îşi minte fiecare zi de fericire, îşi minte sinele că e dumnezeu creator al lucrurilor fixe şi palpabile. Încearcă să-şi poarte existenţa din big-bang-uri şi e capabil de o laşitate crasă, acceptând apartenenţa lui ca forma de viaţă din firmituri de praf prăbuşite la haoticul război.

Matei 28:20b. "Şi iată că Eu sunt cu voi în toate zilele, până la sfârşitul veacului." Cui îi pasă de tine? Cine este interesat de durerea ta? Cine crezi că mai suferă împreună cu tine? Pe cine interesează  că nu ai cu cine vorbi? Este cineva marcat de faptul că treci prin încercări  greu de străbătut? Şi-a pus vreodată cineva problema găsirii unei soluţii la suferinţa care ţi-a întunecat seninătatea feţei?

Agonizând pe-un pat de spital cu venele sparte de perfuzii, lacrimi se rostogoleau pe obraji, realizând că viaţa mea apucase o turnură nedorită. Dependenţa mea de muncă urcase în top fără să-mi dau seama iar urmările extenuării fizice şi psihice nu întârziau să apară... Munca intensă de dimineaţa până seara, a pus stăpânire pe mine, neglijând încet încet părtăşia cu Dumnezeu, biserica, familia, prietenii, pe mine însumi, timpul de odihnă, sănătatea...