La prima vedere, îndemnul din titlu sună ca un paradox și poate părea nelalocul lui. Cum adică, și cu privire la victorii să fim circumspecți? Să ne temem și de biruințele noastre? Ce altceva râvnim mai mult decât victorii, ce se așteaptă de la noi și ce ne poate garanta răsplătirea finală, dacă nu biruința? Făgăduințele pentru cele șapte biserici din Apocalipsa sunt condiționate de victoria în confruntarea cu lumea, cu noi înșine și cu amăgirile vrăjmașului. Cununa răsplătirii se va fi odihni doar pe capul ”celui ce va birui”.

Se spune că oamenii sunt frumoşi în esenţa lor, asta pentru că au fost creaţi după chipul Divinităţii. Frumuseţea aceasta apare doar atunci când omul se lasă descoperit de ceea ce el numeşte frumos: un chip fad, o inimă ascunsă şi gânduri axate pe estetica socială.

Fiind creştini, am fost educaţi într-un spirit civic corect, într-un gând frumos faţă de natură şi societate, într-o perfectă armonie cu oamenii, într-o respectare sinceră a creaţiei. Fiind creştini, am fost educaţi să fim fericiţi, am fost îndrumaţi în tainele fericirii, am fost siliţi să acceptăm oprobriile nerespectării legilor care o aduc. Educaţia creştină ne-a învăţat cum să ne închinăm, ne-a învăţat să ne formăm idealuri despre viaţă şi ceruri, ne-a îndrumat să devenim oameni maturi spiritual.

Cursa în care alergăm noi n-are linie de sosire, nu acordă medalii, iar cununa promisă „câștigătorilor” nu se primește pe pământ. Trupul vremelnic este adus ca jertfă, nu cultivat în detrimentul sufletului. Alergarea noastă n-are nimic de-a face cu spiritul de competiție. Nu rivalizăm unii cu alții, dimpotrivă, ținta este să ne ajutăm unii pe alții, ca să încheiem cu toții cursa, ca niciunul să nu abandoneze, să nu rămână în urmă, sau să fie descalificat.

Sunt de acord că Dumnezeu nu este adeptul extremelor. Cred, de fapt, că El este un Dumnezeu al ordinii (aşa cum îl schiţează Pavel), un Dumnezeu al dreptăţii (cum îl vede Iov), un Dumnezeu care a ordonat lucrurile în aşa fel încât omul să poată alege calea dreaptă sau extremele.

Sunt multe forme de rugăciune acceptate de religia creştină. Mult mai puţine acceptate de evanghelici. Aici intervine conduita fizică, intonaţia şi apoi cuvintele alese. Sunt suficient de multe dezbateri legate de modul în care trebuie să ne proşternem fiinţa înainte Divinităţii, aici intervenind şi învăţătura (tradiţia) creştină cu sfaturi şi norme dintre cele mai ciudate. Nu vreau să intru în polemici despre poziţia corectă în care trebuie să ne închinăm. Mă interesează în această postare celelalte două aspecte: intonaţia şi cuvintele.