Sunt de acord că Dumnezeu nu este adeptul extremelor. Cred, de fapt, că El este un Dumnezeu al ordinii (aşa cum îl schiţează Pavel), un Dumnezeu al dreptăţii (cum îl vede Iov), un Dumnezeu care a ordonat lucrurile în aşa fel încât omul să poată alege calea dreaptă sau extremele.

Problema reală se naşte atunci când trebuie să definim echilibrul. Pentru a vorbi de extreme trebuie să avem un echilibru general valabil, definit şi acceptat de noi toţi. În ceea ce priveşte creştinismul, echilibrul în calea devianţei, ar trebui să fie Biblia.

Apar probleme în interpretarea textelor? Poate, însă problema fundamentală în definirea echilibrului suntem noi. Ne naştem într-un context aparte, trăim o viaţă influenţată de oameni cu diferite concepţii legate de fiecare problemă a creştinismului, într-un moment de maturizare ne trasăm singur ideologii pe care le considerăm corecte, poate geniale. Problema nu este a echilibrului scripturistic, ci a normelor noastre interioare în acceptarea unor ideologii care contrazic “tradiţia” în care ne-am dezvoltat. Confundăm de multe ori dorinţa lui Dumnezeu cu dorinţa noastră, aplicăm cuvântul nostru ca şi cum ar fi al lui Dumnezeu, alegem o credinţă pe care o credem revelată din Divin, însa nu ştim sigur dacă nu este propria noastră credinţă creată din nevoile adamului primordial.

Se vorbeşte despre unitate în diversitate, dar se confunda diversitatea cu politica (“dictatura”) bisericească. Să luăm două biserici la întâmplare. În una lauda şi închinarea înseamnă: acordeon, fanfară, orgă şi cântări din harfă, îndemnuri standard. Slujba începe de la ora 9 şi continuă până la orele 12. În alta, lauda şi închinarea înseamnă: chitară, chitară electrică, tobe, chitară bass, pian, cântări traduse sau compuse, dar moderne, îndemnuri motivaţionale uşor americanizate. Aici slujba începe la 10 şi se termină în funcţie de predicator. Amândouă bisericile (sau cel puţina una) consideră că programul lor este cel corect, consideră că doar lauda şi închinarea lor este cea acceptată. Ei văd extrema în cealaltă, eu vad o confuzie a echilibrului. Pentru mine echilibrul este închinarea şi lauda adusă lui Dumnezeu, forma devenind pretenţia bisericii. Ei văd doar forma ca idee de echilibru, astfel confuzia nu este a Bibliei ca echilibru general valabil, ci a omului crescut într-o anumită ideologie. (este un exemplu slab, dar cu o încărcătură “sentimentală” suficientă)

De ce este atât de greu să acceptăm unitatea în diversitate, nu ştiu, dar cred că ţine de maturitatea creştinului, de experienţa lui cu Dumnezeu şi de încrederea în Cuvântului revelat, ca unic echilibru în angoasa lumii.

Vali Balcan
vaxaly.blogspot.com