Treptat ne este zugrăvit portretul unui tânăr cuprins de fierbânţeala gândurilor, ce încearcă să îşi pună în aplicare o teorie; apoi sora acestuia ce a renunţat la sine doar ca să le fie bine fiinţelor dragi „E limpede: pentru ea, pentru confortul ei nici chiar ca să scape de moarte nu s-ar vinde, dar pentru altul, uite că s-ar vinde! Pentru o fiinţă dragă, adorată, s-ar vinde!”

Raskolnikov avea să descopere ce anume îi dădea putere Soniei să mergă înainte să mai biruie suferinţa... să nu-şi curme viaţa ce nu-i aduce nici măcar o infimă alinare... taina care o susţinuse şi îi dăduse putere.

„-Aşadar, te rogi mult lui Dumnezeu, Sonia? întrebă Raskolnikov...
 -Ce-aş fi fără Dumnezeu?
„Asta este!” se gândi el.
-Şi ce face Dumnezeu pentru tine?
... – Îmi dă tot! şopti ea repede...
„Asta este explicaţia! hotărî el...”

Şi-apoi alţii, Katerina Ivanovna, Razumihin, Pulheria Alexandrovna, poliţiştii, etc... ce fiecare se remarcă prin atitudini diferite faţă de cruda realitate a vieţii... Dac-ar fi să îi numim după clasificarea făcută tocmai de Raskolnikov sunt oameni „obişnuiţi”.

O altă idee ce parcă râde de orice fiinţă umană... „Ce zor am avut să mă amestec, să vreau să ajut? Eu să ajut pe cineva! Am eu dreptul să ajut?”

Dorinţa omului în genere de a ajuta, de a face ceva este înnăbuşită de groaznica neputinţă de a schimba lumea...

 

Aflăm modul de gândire al lui Raskolnikov şi din numeroasele confruntări cu unele personaje, ca de exemplu cea cu Svidrigailov. Raskolnikov spune răspicat că nu crede în viaţa viitoare iar celălalt... „- Ce idee, ne reprezentăm întotdeauna veşnicia drept ceva ce nu poate fi înţeles, ceva uriaş, imens! Dar de ce trebuie să fie neapărat imensă? Şi dacă veşnicia nu este decât o magherniţă oarecare, închipuieşte-ţi, o singură odaie, un fel de baie ţărănescă, afumată, cu pânze de păianjen prin colţuri. Eu uneori aşa îmi închipui că este.”

 

Fără să ţi se pară că exagerează vreodată scrierile lui Dostoievski te înalţă precum visurile lui Raskolnikov, sau fac să te întrebi de nu eşti şi tu vreun geniu ce ar avea dreptul să treacă peste legi... sau să ai puterea de-a ridica lumea din mocirla în care se scaldă...

 

Te fac să te întrebi de mai există dreptate; oare cum se poate ca o fată nevinovată să fie aruncată în hăţişurile desfrâului doar pentru a putea hrăni pe frăţiorii ei? De ce un student ce promite mult, trebuie să se zbată atât de crunt ca să-şi poată continua studiile...? De ce atâta suferinţă?
Dostoievski reuşeşte atât de bine să creioneze trăirile interioare ale personajelor că ai impresia nu numai că îi cunoşti la terminarea lecturării acestei cărţii, dar poate îţi recunoşti propriile zbuciumări.

 

Crimă... un tânăr ce se întreabă de n-are puteri ca şi Napoleon, nutreşte teorii ce l-ar îndreptăţii să facă doar ce oamenii „deosebiţi” pot face... şi după ce înfăptuieşte crima ajunge într-o stare aproape nebuniei. Recunoaşte în faţa Soniei „ şi oare pe babă am ucis-o? M-am ucis pe mine! Acolo, pe loc, m-am ucis pe mine, pe veci!”
Viaţa lui Raskolnikov e o continuă luptă cu el însuşi... „obrazul îi era aproape sluţit de oboseală, de frig, de istovire fizică şi de lupta cu el însuşi...” „Poate că numai datorită puterii pe care o aveau dorinţele lui se socotise cândva un om căruia îi este permis mai mult decât altora”...

 

...şi pedeapsă... va fi pedepsit la muncă silnică după ce singur va merge să mărturisescă fapta lui.
În toată această atmosferă par ciudate pasaje ca şi „mamă, orice s-ar întâmpla cu mine, ai să mă iubeşti, aşa cum mă iubeşti acum?” sau „sunt rău, văd bine, gândi el peste o clipă, ruşinat de gestul înciudat pe care-l făcuse Duniei. Dar de ce m-or fi iubind atâta, dacă nu merit?! O, dacă eram singur, dacă nimeni nu m-ar fi iubit şi nici eu n-aş fi iubit pe nimeni!”

 

Ce rol joacă dragostea în aceste scrieri? Dragostea reuşeşte să aducă lumină acolo unde nu mai era nici un pic de speranţă. Dragostea îl smulge pe Raskolnikov din moarte şi îi dă o nouă şansă:
„În ochii ei se aprinse o fericire fără margini, înţelese că nu mai era nici o îndoială că el o iubea, o iubea nemăsurat: că în sfârşit, sosise clipa...

 Voiau să vorbească şi nu puteau. Le erau ochii plini de lacrimi. Amândoi erau palizi şi slabi; dar pe chipurile acestea bolnăvicioase şi palide străluceau zorile unor preschimbări depline, ale învierii şi renaşterii lor la o viaţă nouă. Îi regenerase dragostea, inima unuia cuprindea izvoare nesecate de viaţă pentru inima celuilalt.”

 

„Şi apoi, ce însemnau toate acestea, toate suferinţele din trecut? În bucuria primelor clipe de renaştere la viaţă, totul, chiar crima lui, condamnarea şi deportarea în Siberia îi păreau acum ceva exterior, străin de el; aproape se îndoia că toate acestea i se întâmplaseră în adevăr lui... Viaţa înlocuise judecata; în conştiinţa lui se născuse ceva nou.

Sub perna lui se găsea Evanghelia. O luă fără gând. Cartea era a ei, aceeaşi din care îi citise cândva despre învierea lui Lazăr. La început, crezuse că Sonia are să-l bată la cap cu religia, are să aducă mereu vorba despre Evanghelie şi să-l silească să ia cărţile sfinte.  Dar, spre marea lui mirare, ea nu-i vorbise niciodată despre toate acestea şi nici măcar nu-i propusese să-i aducă Evanghelia. I-o ceruse el singur, cu puţin înainte de a se îmbolnăvi, şi ea îi dăduse în tăcere cartea. Dar până atunci n-o deschisese. N-o deschisese nici acum, dar un gând îi trecu prin minte, ca un fulger: „Oare poate, acum, credinţa ei să nu fie şi credinţa mea? Sentimentele, năzuinţele ei, cel puţin...””

Concluzia lui Dostoievski: „povestea regenerării treptate a unui om, a renaşterii lui progresive, a trecerii lui nesimţite dintr-o lume într-alta, într-o realitate nouă...”

 

Autor: Cristina Bran