Construit din pământ bătut sau voiog cum îl mai numeau bunicii mei, era îmbătrânit de vremuri şi parcă până şi el se săturase de locul pe care era aşezat. Ce să mai zic de noi, copii care ne-am fi dorit un spaţiu mai mare de joacă, nu că n-am fi avut, dar parcă încă din fragedă pruncie identificam mai mult eventualele obstacole decât evidentele avantaje. Totuşi, era locul unde tatăl meu, pe lângă multe alte îndeletniciri, îşi desfaşura mult iubita lui activitate de fierar. Îi placea enorm meseria asta, motivul pentru care, deşi bătrâneţea nu îi permite să o mai practice, totuşi atelierul încă este în picioare.

În multe dimineţi m-am trezit în zgomotul făcut de ciocanul care atingea nicovala în misiunea lui de a modela fierul tocmai scos din foc. Bătăile successive ale ciocanului şi sunetul ciudat al nicovalei semăna mai degrabă cu o orchestră căreia îi mai lipseau câteva instrumente, iar deşteptarea mea nu era sub influenţa nemulţumirii şi a frustrării, ci, dimpotrivă, era o noua zi în care puteam lua parte la procesul de modelare al fierului. Mai greu era să-mi conving mama să mă lase în bătrânul atelier, tata însă accepta bucuros ideea că cineva era dispus să-i calce pe urme, fără însă a şti că eu nu aveam nici o înclinaţie spre asta, ci pur şi simplu admiram ceea ce făcea el.

La început nu am înteles mare lucru. Nu ştiam care este explicaţia suportului pentru dălţi, nu ştiam de ce există ciocane de mai multe dimensiuni. De asemenea, nu înţelegeam de ce trebuie acţionată o tijă, nici prea des, dar nici prea rar, pentru întreţinerea focului… prea des însemna punerea în pericol a ceea ce întreţinea focul (tata le numea foale), iar acţionarea ei prea rar, făcea focul din vatră ineficient. Această meserie era, în adevăr, o tehnică ce mă fascina. Trebuia să respecţi anumiţi parametri chiar dacă nu era vorba de o programare din tehnologia avansată.

Ceea ce mă fascina însă, era momentul în care mâna iscusită a tatălui, folosind nişte cleşte speciale, scotea din focul încins fierul încălzit şi, punâdu-l într-o matriţă, îl modela după forma matritei respective. Nu-mi venea să cred cât de uşor se putea face o potcoavă, o secure sau orice altă unealtă. Şi asta doar pentru că exista o formă în care fierul cald se putea modela. Suportul pentru matriţe îl puteai observa uşor în partea dreaptă a butucului pe care era aşezată nicovala. Avea câte o formă pentru fiecare unealtă, care se putea realiza prin încălzirea fierului. Acestea erau destul de vechi, încă de cand începuse tatăl practicarea acestei meserii.

Într-una din zile tata încălzea un fier pentru confecţionarea unei perechi de potcoave. Procedase la fel ca înainte, iar dibacia lui în ceea ce făcea, nu îl trăda niciodată. Totuşi, de data aceasta l-am perceput ca fiind supărat şi surprins totodată, după modelarea primului fier încălzit care trebuia să ia forma unei potcoave. Nu-mi era greu să-mi dau seama care era starea lui de spirit. Petrecusem prea mult timp cu el în atelier ca să mă pot înşela vreodată în această privinţă, ceva îl deranjase. Cu puţin curaj l-am întrebat: „Tată, care este motivul supărării dumitale?“…

Într-un târziu a venit şi răspunsul ce îmi confirma bănuiala … “Potcoava a ieşit deformată…!” Îmi venea greu să îl întreb, dar am  încercat : “De ce a ieşit potcoava deformată, tată?” Deşi răspunsul la întrebarea mea nu era cel mai bun lucru pe care putea să îl facă dânsul atunci, mi-a răspuns  cu blândeţe: “E de vină forma… Forma s-a deformat…”

Am vrea mult ca oamenii să ia forma lui Hristos. Iar dacă am putea, uneori, când se întâmplă asta, ne asumăm noi meritele. Interesant e că tatăl meu nu a folosit niciodată o potcoavă pentru a face o altă potcoavă, ci întotdeauna a folosit o formă, o matriţă. De asemenea, Dumnezeu ni l-a dat pe Fiul Său pentru a vedea cum arată un adevărat Copil al Tatălui, iar nouă, menirea de a deveni forme într-o lume total deformată.

Întotdeauna apar probleme de modelare acolo unde matriţa a suferit deformări. E o dificultate când forma îşi “pierde forma”.

Facem uneori eveangheizări în Case de Cultură, în săli de sport, dar şi în biserici. Puţini sunt însă cei care optează să îşi schimbe forma. Iar noi ne întrebăm: “De ce Doamne?” Şi poate că unul dintre răspunsuri ar fi şi acesta: Forma nu este Biserica, forma nu este nici ceea ce se aude despre creştini, ba mai mult, forma nu este nici măcar ceea ce spun ei, ci ea reprezintă ceea ce face un creştin, este creştinul însuşi.

Nu cred că mai merită să aşteptăm ca lumea aceasta să ia o formă corectă, dacă noi, creştinii, tindem să ne pierdem din forma trasată de Hristos.

De asemenea, se mai poate întâmpla ca fierul să nu fie suficient încălzit şi atunci poate afecta forma. Iar fierul rece nu-l poţi încălzi decât prin faptele bune. E timpul să se vadă în noi tendinţe “divine”, e timpul pentru dragoste supremă, e vremea disponibilităţilor, e nevoie de evidenţierea păcii reale ce trebuie să ne caracterizeze, ni se cere manifestarea unei mulţumiri depline. E timpul să fim nişte “matriţe” bine formate. Acest lucru se vede însă din felul în care trăim. „O modelare bine modelată se obţine dintr-o formă bine formată!“

Ionică Grigorescu