Întuneric... razele de lună aruncau umbre pe pereţii camerei, creând o atmosferă cât se poate de sinistră. Somnul era atât de dulce pentru fetele de lângă mine, dar nu şi pentru mine. O tusă chinuitoare puse stăpânire pe mine. Eram în toiul nopţii, respiram din ce în ce mai greu. Îmi doream mai mult ca orice să sosească răsăritul mai repede. Întorcându-mă dintr-o parte în alta în pat, toată noaptea am pretrecut-o scăldată în remuşcări, regrete, sentimente fără nici o speranţă.

Vroiam acasă. Venisem în tabără să slujesc, să fac ceva de care El să fie mândru. Şi acum? Ce puteam înţelege? Mă vroia acasă? Lacrimile simţeau nevoia să se prelingă pe obrajii mei fierbinţi. Dacă Dumnezeu mă vrea acasă, mă voi duce, dacă nu voi ramîne aici şi cred că El mă va vindeca.

Timpul trecu încet şi spre dimineaţă am adormit, nu însă înainte de a înălţa o rugăciune cu prietena mea, care simţindu-mă atât de tulburată, se trezi. El, care este în control, a folosit prietena mea şi alţii într-un mod atît de frumos. Următoarea zi mi-am petrecut-o în casă, învelită în pătură şi înconjurată de dragoste, fiindcă aveam nevoie de puţină îngrijire…şi am avut-o din plin. Inclusiv dorinţa de a dormi cu jucăria mea de pluş îmi fusese îndeplinită. Eram hotărâtă ca dragostea care mi se oferise acolo să o păstrez, dar să o dăruiesc şi eu la rândul meu celorlalţi, când mă voi întoarce acasă.

Rezultatele îngrijirii sosiră, aşa că spre seară aveam voie să mă alătur la programul de evanghelizare. Poate vă întrebaţi cu ce mi-am ocupat timpul până spre seară şi am să vă spun. În prima parte am vorbit cu Prietenul meu. Începeam să înţeleg că nu trebuia să merg acasă. Atunci de ce nu puteam dormi în cort, iar a doua zi, odihnită, să mă alătur celorlalţi în slujire? Chiar trebuia să petrec acele nopţi în chinul acelei tuse, în acea casă (îmi imaginam cum râdea cel rău de mine). În acea casă... acesta era răspunsul.

Familia care se oferise cu atâta căldura să înoptez la ei, avea doua fete de vârste apropiate cu mine. Ne-am împrietenit din prima clipă când ne-am văzut. Fericite, m-au prezentat părinţilor şi bunicii lor, aceştia arătându-se încântaţi. Prin urmare, m-am rugat ca El să vorbească acelei familii prin cuvintele care  le rosteam, dar şi prin compania care le-o ofeream. Vroiam să rămână marcati de frumuseţea Lui. Aşa că a doua parte a timpului am povestit cu fetele, iar când mi se ivea ocazia cu cei adulţi. Povesteam cu fetele ca între nişte surori. Vroiam să investesc în ele, aveau principii care îmi plăceau, dar unele trebuiau schimbate. Le spuneam lucruri care poate nu acum, dar în viitor Domnul Isus să i le amintească. Iar cu mama şi bunica lor încercam să deschid subiecte privitoare la Dumnezeul meu, totul însa cu înţelepciune de la El.

Dumnezeu este un adevarat artist, dintr-o situaţie parcă fara nicio speranţă s-a folosit să creeze ceva atît de frumos. Am rămas prietenă cu acea familie, urmând să ne vizităm, deoarece  deja aproape în fiecare zi ne-am sunat. Tot ce-mi rămâne e să mă rog pentru ei. Dumnezeu are puterea să-i schimbe şi să influenţeze întregul sat.

Daria Luca.