Cuvintele mă limitează în a scrie ceea ce simt... trăirile sunt mult prea intense pentru a dezvălui ceea ce se ascunde în sufletul meu... o serie de contradicţii care aşteaptă un răspuns, o concluzie...

...sunt un om al întrebărilor care aşteaptă răspuns şi poate nu e bine... e un dezavantaj, asemenea omului care a văzut „dansul ielelor”... mă simt încorsetată în jocul lor, îmi ţin mintea, inima şi trupul departe de ceea ce înseamnă El... am pus mai presus întrebările existenţiale decât ceea ce contează cu adevărat. O întrebare aduce cu ea îndoiala, stârneşte nedumerirea, întreţine nesiguranţa şi sfârşeşte prin frustrarea cauzată de lipsa unui răspuns...

Mi-am pus şi îmi pun multe întrebări, nu pot trăi altfel, nu pot trăi fără să descopăr ceea ce se află în spatele unor legi sau principii... nu pot să iau ca şi adevărat, veridic sau viabil tot ce spun „marii oameni” fără să trec prin filtrul raţiunii... şi asta nu e rău: nu-mi formez un principiu după „numele” vorbitorului...

Partea tristă e că am ajuns să îmi pun întrebări cu privire la El, Cel care este Atotştiutor, Atotputernic... L-am întrebat la fiecare pas de ce face asta?... am încercat să-L înţeleg, L-am umanizat inconştient, L-am limitat prin gândirea mea... ador misterul, dar uneori mi-e greu să-l înţeleg... ştiu că El este întruchiparea imprevizibilului, al spontanului, al momentelor surpriză, dar de ce am tendinţa de a elucida misterul ce-I dă farmec?

Cred ca ar trebui să ignor nebuloasa de cuvinte care-mi macina gândul... trebuie să fac linişte în mine... să renunţ... nu e întotdeauna vorba de mine... e doar EL şi atât... întrebările inversează rolurile: de la certitudinea ca El e TOT la de ce?

Fereşte-te de întrebările nebune şi nefolositoare ştiind că ele dau naştere unor certuri interioare. ...cred că ar trebui să tac acum... să-L las să-mi pună întrebări...

Alina Suciu